am copilarit la bloc. intr-un cartier de blocuri. inalte si gri. galagioase si paralele. stateam la scara 2, aveam prieteni la scara 5. scari si cifre, etaje si lifturi. mergeam spre scoala printre blocuri, traversand parcari. ma jucam "in spatele blocului" unde erau niste leagane ramase.
cat de minunate erau zilele de vacanta si cateodata dupa-amiezile cand mergeam la bunici. bunicii mei locuiau intr-o casa in centrul bucurestiului, pe o strada cu case vechi si povesti intre ziduri. imi placea sa inchid ochii si sa imi imaginez trasurile anilor demult trecuti, oprind in fata portilor si lasand sa coboare siluete cu palarii. bunicul avea multe carti cu istoria bucurestiului, stia multe dintre casele vechi, pt ca era inginer constructor si a facut expertize in casele vechi ale bucurestiului pana putin inainte sa plece dintre noi , acum aproape 2 ani. de la el, care era f pasionat de istorie si avea un dar deosebit de a povesti despre locuri, oameni si case, am capatat curiozitatea, dragostea si respectul pentru bucurestiul vechi. stiu cat de fericit a fost cand am intrat la arhitectura. cartile lui despre bucuresti, albumele de fotografii sunt acum ale mele si imi place sa cred ca si bunicul sta cu mine cand le rasfoiesc. pe langa acele carti, am continuat sa imi cumpar si eu alte carti si albume. dar nu mai e la fel... nu mai sunt povestile autentice spuse cu har. bunica l-a urmat dincolo la foarte putin timp dupa, doar 2 luni a putut sta fara el. s-a imbolnavit subit si a plecat si ea. a ramas o casa goala. o curte in care nu ma mai conduce nimeni sa imi faca cu mana de la poarta. a ramas casa care imi aminteste de ei. a ramas locul... cu atata incarcatura si atat de valoros pentru mine. sunt acolo si scaunul in care citea bunicul, si sobele care dogoreau iarna cand veneam inghetata de afara si de care ma lipeam sa ma incalzesc. undeva in memoria mea e si vocea bunicii care ma intreaba "iti fac un ceai? unul bun de tot! " tot acolo e si pivnita unde tata, student fiind, isi incropise un atelier de reparat tot felul de aparate, pivnita unde ma ascundeam cu sora mea si vara cand vroiam sa ne caute bunica. in curte era un nuc batran si incovoiat, in care ma urcam in copilarie ca sa citesc la umbra, dupa ce imi luam un pumn de cirese spalate de bunica. nucul a trebuit taiat la putin timp dupa revolutie, pentru ca a fost atins de o boala. am plans in hohote cand l-am vazut lemne de foc si mi-as fi dorit sa am macar o parte din lemnul ala sa imi fac ceva din el, sa stiu ca e facut din nucul atat de drag mie. mai erau si pisicile vecinei, mereu altele, se schimbau de la an la an, pisici pe care tata in copilarie le fugarea cu cornete de hartie, pisici pe care eu incercam stangaci sa le desenez dormind pe pervaz, atunci cand eram in clasele primare...
casa are o marchiza mica deasupra intrarii, peste trepte si acolo obisnuiam sa ne restrangem cu tot calabalacul de jucarii intinse prin curte, atunci cand ploua.
bunica ne facea fursecuri si sirop si ne striga sa intram in casa.
ce iubeam enorm la bunici, era ca mereu ii vizita cineva. mereu auzeam " eram in trecere", se auzea un scartait usor de poarta si cate un om in varsta pasea pe un drum bine stiut, pt o vorba la cafea . mai erau scriitorii, care isi au sediul uniunii in aceeasi cladire, prieteni buni cu bunicii. veneau mereu sa mai discute cate ceva cu bunicul, sa se mai aventureze in vreo discutie politica, sa mai comenteze cate vreun eveniment istoric. bunicul avea ce povesti... si avea carti de daruit. mai nimeni nu a plecat fara o carte din casa lui. " sunt multe carti aici, e pacat sa ramana intre ziduri, ele trebuie sa fie citite" . intre ziduri insa au ramas povesti. au ramas imagini. au ramas amintiri atat de dragi. de cand au plcat de acolo, casa e impietrita in timp. au ramas toate cum erau. casa e veche si ar trebui consolidata. vecinii nu vor...
unii ar vrea sa o cumpere. eu nu pot concepe ca altcineva sa locuiasca acolo in locul lor.
ma ingrozeste gandul ca locul ala va putea sa dispara vreodata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu