ma bucur de toamna. de cele mai frumoase trotuare. nu vreau sa ma mai intristeze frunzele de pe alee si nici sa imi sugereze sfarsit... nu exista sfarsit. exista pauze lungi, in care speranta se odihneste ca sa o ia de la capat.
de cate ori ma imbat cu apa rece imi mai pun o cheie pe lantul din suflet.am usi inchise pentru totdeauna. si multe chei. nu, nu arunc niciodata cheile, tocmai pentru ca speranta nu moare niciodata. inca o cheie pe lant, inca o toamna. mereu aceleasi culori. culori vii pe frunze moarte. toamna are semnele ei. toamna ma aduce in fata mea. imi numar cheile. am una in plus. s-a mai inchis o usa, toamna a pus deja frunze pe aleea spre ea. frunze moarte, colorate viu.

?

Nu vreau raspuns la intrebare... vreau sa ramana cuvintele insirate cuminti, unul langa altul si sa aiba la capat semnul acela curbat si greu cu un punct sub el...
nu vreau sa stiu. nu MAI vreau. vreau numai sa eliberez intrebarea si atat. vreau sa imi spal gandurile si sa le agat la uscat in aerul rece si proaspat. chiar daca stiu ca or sa se usuce chircite si curbate a intrebari. mari, mici, ...grele. mi-e teama de intrebari, de felul in care apar una dupa alta , insiruite, apoi legandu-se intr-o hora nebuna. mi-e teama de intrebari noi si proaspete. intrebari odihnite.
le prefer inchise in cutia lor, de unde nu ma pot cuprinde de glezne,cu carligele lor, incercand sa ma opreasca din drum.
as vrea sa transform toate semnele de intrebare, rand pe rand, in cifra 2. iar punctele...sa le adun pentru toate literele de i ramase fara punct.

septembrie iar...

o simteam, ii simteam respiratia rece si umeda cu miros de frunze uscate... se lasa linistea, se inmoaie totul in picaturi dese de ploaie trista. e linistea care te face in fiecare an sa iti auzi gandurile pe care le-ai acoperit toata vara cu sunet de valuri zgomotoase, cu strigate de pescarusi, pe care le-ai acoperit cu soare arzator si cu rasetele prietenilor. taraste dupa ea o valiza mare si ponosita, poarta palton maro si aceleasi ghete care strivesc frunzele cazute in adieri de vant. stiu ca va cara valiza pana aici sus pe scari, o va deschide si toata incaperea asta o sa miroasa a toamna...
vine incet si se cuibareste, scotoceste in ganduri, le intoarce, le rasuceste, le intreaba, te intreaba...
ma pregatesc sa imi beau cafeaua ,maine dimineata, cu toamna... stiu ca ii place sa ii povestesc. si mai stiu ca nu pot sa o mint...

de sezon

cina din seara asta

poezie de Pablo Neruda

MOARE CATE PUTIN

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...

simt sfarsitul verii. simt ca zgomotul vacantelor e pe sfarsite si astept forfota sa se intoarca in orasul gri. aici... unde vara m-a tinut tintuita, de unde am evadat mult prea rar. griul incins de soarele verii m-a obosit si imi doresc macar cateva zile de iarba, apa, frunze, aer, poate valuri si zbor de pescarusi. orasul asta geme vara. geme, striga si respinge. dar cel mai frica imi e de mirosul de toamna. o simt pe aproape si stiu ca vine mereu si imi rascoleste totul in mine cu vantul ei galben de frunze uscate. stiu ca ma va intreba si anul asta ce mai fac... ce intrebare cruda...

porumbelul gri din seara asta

asta seara mi-a intrat un porumbel pe balcon, s-a asezat cuminte pe sarma de rufe si griul lui stins arata chiar vesel printe carligele colorate, prinse la distante inegale unul de altul. m-a privit surprins si m-a studiat intens cum stateam turceste pe presul verde in patratele verzi, cu ciucuri, ducand din cand in cand la gura paharul verde cu picior. vinul dulce din sticla cumparata acum vreo 2 saptamani mi se amesteca cu gustul amar al unui gand pe care as fi vrut sa il gonesc, dar parea mai puternic decat mine. ne-am privit ceva vreme, parea un obisnuit al locului, probabil ca ziua mai vine si se adaposteste aici de soare. a inceput sa isi curete penele, facand sa se miste carligele intr-un dans cu ritm sacadat. nu paream o prezenta care sa ii tulbure linistea. nici el nu a tulburat-o pe a mea. se auzeau greierii, carligele isi terminasera ultimi pasi de dans vibrant. porumbelul isi bagase capul intr-o aripa si devenise un bulgare mare gri printre verticale scurte colorate, asezate la distante inegale...

cat dureaza iubirea? cat dureaza pana la prima dezamagire din lungul sir, cat dureaza pana la primul cuvant greu de sters, pana la prima privire plina de ura si pana la golul pe care il simti cand totul se inoada la loc intr-un ghem incalcit si obosit? de ce trebuie sa sufoci toti fluturii aia colorati care iti bateau in stomac si de ce trebuie sa iti doresti sa vina un praf gros cat mai curand sa se asterne peste tot ce doare si peste tot ce striga in tine? de ce TOTUL tau e PREA PUTINUL celuilalt? de ce PLINUL se termina SEC? ce faci cu totul din tine care are nevoie de impacare? ce se intampla cu totul din celalalt si de ce transformam totul in ura , numai ca sa ne fie mai usor sa uitam? cum ne impacam cu faptul ca tot ce trezea odata in celalalt numai lucruri frumoase , acum trezeste numai sentimente amare? ce faci cu toate lucrurile care iti amintesc de celalalt si cu toate visele?
cum arata un cimitir de vise?

ploua cu picaturi dese si mari ,cerul isi spala haina gri violet si nu pot decat sa visez ca maine dimineata , la cafea, imi voi face curcubeul toarta la ceasca si voi musca dintr-un biscuite cu miere. imi voi impleti degetele in culorile curbe si paralele si voi visa la ploaia calda cu miros de tei. fiecare gura de cafea imi va aduce curcubeul aproape de obraz...si ,daca o sa clipesc, cateva din culori mi se vor agata de gene. vor atarna greu si se vor prelinge in cafea, amestecandu-se cu visele din ea. stii ca dimineata am vise in fiecare cafea...

despre locuri de suflet-cum am ajuns sa iubesc 2MAI-ul

obisnuiesc sa ma leg de locuri, sa imi gasesc refugii sigure departe de lumea in care traiesc zi de zi. cred ca e ceva in mine care cauta instinctiv locuri in care sa ma simt cu adevarat eu, locuri in care sa visez, sa pot zambi linistita, locuri unde sa nu ma ajunga nimic din stressul zilnic, nimic din frustrari, nimic din dureri. locuri... in care ranile par ca nu exista, in care ma invaluie o seninatate placuta si unde mi se umple sufletul cu liniste... zgomotul si furtunile se retrag undeva, intr-un coltisor, de unde nu pot razbate. locuri in care ma simt puternica si intreaga. locuri in care sa fac abstractie de tot ce ma roade, de tot ce ma pune pe ganduri. locuri in care sa ma adun si de unde sa imi iau energie. am putine astfel de locuri si le pretuiesc enorm. sunt locuri in care prind radacini, de care devin dependenta. ajung sa fie parte din mine, din fiinta mea, ajung sa le simt fiecare schimbare.imi devin...locuri de suflet.
am crescut verile in 2 mai. anul asta se implinesc 25 de ani de cand merg acolo, an de an. nici o vara nu am lipsit, i-am simtit schimbarea, emanciparea, i-am cunoscut secretele. nu cunosc marea in alta parte asa cum o cunosc acolo. marea, pt mine, exista in realitate doar acolo, ca fiinta, ca partener de dialog. numai acolo, valurile au pofta de povesti. am bratari din melci de cand eram copil, melci adunati pe plaja, langa dig, unde recolta era cea mai bogata. stateam in gazda pe strada principala, la Dunea si Lisei, familie de lipoveni, oameni la care tin enorm si pe care ii consider din familie. fetele lor, Anca si Nina , ne sunt prietene mie si sorei mele. cand eram mici ne certam pe jucarii, ne dadeam zone interzise prin curte si ,cand eram foarte suparate unele pe altele, nu mergeam impreuna la plaja. am trait mereu cu nemultumirea ca ambele perechi de bunici stateau in bucuresti si ca nu aveam unde sa ma duc la tara, la bunici, asa ca 2mai-ul a devenit un fel de la mare, la tara, in vacanta mare, locul unde era alt aer, unde erau alti oameni si alt ritm de viata. imi amintesc ca strada principala era rar agresata de masini, iar dupa -amiaza ne jucam cu mingea, sau badmington in plina strada. vis-a-vis de Dunea , vecinii intreprinzatori, aveau la un moment dat o masa plianta , pe care vindeau cani, aduse de la bulgari. si azi mai are mama din ele. treptat, vecinii, de la an la an, au trecut la stadiul de taraba, apoi rulota cu magazin improvizat, apoi chiosc, ajungand sa aiba astazi un magazin in toata regula si terasa. cand eram mici, ne uitam curioase peste gard, pentru ca in curtea aia intrau din actorii pe care ii vedeam acasa la televizor. faceam concursuri pe ghicit numele lor si in ce au jucat. apoi alergam la ai nostri sa ne confirme. exista , pe atunci, un fel de bazar, unde gaseai strictul necesat si unde , in w-e, cineva facea din cand in cand vata de zahar. mai era o curte cu gard albastru, unde iesea seara o batrana cu un lighean de fonta plin cu floricele facute in ceaun. o pandeam sa ne cumparam cate o punga, dar nu aparea in fiecare seara. cand se asternea noaptea, totul era cuprins de liniste. o liniste care mi s-a parut multa vreme unica. devenise termen de comparatie. e liniste ca noaptea in 2 mai... stelele erau atat de clare pe cer, mirosea a petunii din curti cufundate in intuneric si noi ne plimbam cu tata care se chinuia sa ne invete constelatiile. ieseam incet din sat, mirosul de petunii se stingea incet, si incepea sa ne invaluie incet mirosul sarat de mare . ne indraptam spre dig, sa ascultam valurile noaptea. plaja era cufundata in intuneric, iar printre corturile ce se intindeau pana in mare...razbateau acorduri de chitara si palpaiau flacari de la focurile de tabara. sunt senzatii si imagini care traiesc si sunt atat de vii in mine.nu pot sa uit cozile de la telefoanele cu fise, pe care le faceam cu stoicism in liceu cand trebuia sa vorbesc cu iubitii, nu pot uita fisele de 5 lei cu care mergeau telefoanele , care se vindeau cu 10 lei de catre baietii intreprinzatori. nu pot uita nici prima pizzarie din 2 mai, deschisa undeva vis-a vis de posta , unde se faceau sarje f mici de niste pizze f mici, dar pe care era bataie. acolo s-a suparat sora mea pe mine ca m-am certat cu misu fotino pe o sarja de pizza.
dupa-amiaza, dupa baie, mergeam destul de des in vama, dar pe jos. tata insista sa mergem pe jos. un drum superb, parcurs cateodata pe plaja, cateodata pe faleza. valuri, plaje neumblate si nealterate, flori, miros de iarba, de sare, cochilii intregi de melci, pietre, pescarusi. drumuri pe care nu am cum sa le uit, acolo AM INVATAT SA VISEZ. m-au fascinat mereu barcile si navoadele de la micul golf, am privit perechile si grupurile de acolo si visam sa ma intorc acolo cu cineva drag candva. sa ii povestesc de tot ce ma leaga de locurile alea si sa il fac partas la toate amintirile mele. obisnuiam sa scriu sau sa desenez acolo, sa stau cu ochii inchisi si sa imi trimit gandurile departe, departe de tot...

litere pe nisip

valul linistit stie ca a sters literele de pe mal, ce le scrisesem usor, abea atingand nisipul ud. a lasat in loc o scoica alba, uda, pe care a rostogolit-o pana la picioarele mele. literele au plecat in mare, ca o soapta sarata, sclipind in argint de luna...
or sa doarma noaptea pe pietre. ziua or sa se ascunda in cochilii de melci pe plaja si or sa sopteasca in urechi curioase povesti despre valuri...
am luat scoica alba, am strans-o in palma, ca pe o comoara castigata cu literele numelui tau.


literele din mare or sa stie ,candva, ca le-am scris usor pe nisipul ud,dupa ploaie, aseara...

povestea dintre zidurile vechi ale unei case din centru...

am copilarit la bloc. intr-un cartier de blocuri. inalte si gri. galagioase si paralele. stateam la scara 2, aveam prieteni la scara 5. scari si cifre, etaje si lifturi. mergeam spre scoala printre blocuri, traversand parcari. ma jucam "in spatele blocului" unde erau niste leagane ramase.
cat de minunate erau zilele de vacanta si cateodata dupa-amiezile cand mergeam la bunici. bunicii mei locuiau intr-o casa in centrul bucurestiului, pe o strada cu case vechi si povesti intre ziduri. imi placea sa inchid ochii si sa imi imaginez trasurile anilor demult trecuti, oprind in fata portilor si lasand sa coboare siluete cu palarii. bunicul avea multe carti cu istoria bucurestiului, stia multe dintre casele vechi, pt ca era inginer constructor si a facut expertize in casele vechi ale bucurestiului pana putin inainte sa plece dintre noi , acum aproape 2 ani. de la el, care era f pasionat de istorie si avea un dar deosebit de a povesti despre locuri, oameni si case, am capatat curiozitatea, dragostea si respectul pentru bucurestiul vechi. stiu cat de fericit a fost cand am intrat la arhitectura. cartile lui despre bucuresti, albumele de fotografii sunt acum ale mele si imi place sa cred ca si bunicul sta cu mine cand le rasfoiesc. pe langa acele carti, am continuat sa imi cumpar si eu alte carti si albume. dar nu mai e la fel... nu mai sunt povestile autentice spuse cu har. bunica l-a urmat dincolo la foarte putin timp dupa, doar 2 luni a putut sta fara el. s-a imbolnavit subit si a plecat si ea. a ramas o casa goala. o curte in care nu ma mai conduce nimeni sa imi faca cu mana de la poarta. a ramas casa care imi aminteste de ei. a ramas locul... cu atata incarcatura si atat de valoros pentru mine. sunt acolo si scaunul in care citea bunicul, si sobele care dogoreau iarna cand veneam inghetata de afara si de care ma lipeam sa ma incalzesc. undeva in memoria mea e si vocea bunicii care ma intreaba "iti fac un ceai? unul bun de tot! " tot acolo e si pivnita unde tata, student fiind, isi incropise un atelier de reparat tot felul de aparate, pivnita unde ma ascundeam cu sora mea si vara cand vroiam sa ne caute bunica. in curte era un nuc batran si incovoiat, in care ma urcam in copilarie ca sa citesc la umbra, dupa ce imi luam un pumn de cirese spalate de bunica. nucul a trebuit taiat la putin timp dupa revolutie, pentru ca a fost atins de o boala. am plans in hohote cand l-am vazut lemne de foc si mi-as fi dorit sa am macar o parte din lemnul ala sa imi fac ceva din el, sa stiu ca e facut din nucul atat de drag mie. mai erau si pisicile vecinei, mereu altele, se schimbau de la an la an, pisici pe care tata in copilarie le fugarea cu cornete de hartie, pisici pe care eu incercam stangaci sa le desenez dormind pe pervaz, atunci cand eram in clasele primare...
casa are o marchiza mica deasupra intrarii, peste trepte si acolo obisnuiam sa ne restrangem cu tot calabalacul de jucarii intinse prin curte, atunci cand ploua.
bunica ne facea fursecuri si sirop si ne striga sa intram in casa.
ce iubeam enorm la bunici, era ca mereu ii vizita cineva. mereu auzeam " eram in trecere", se auzea un scartait usor de poarta si cate un om in varsta pasea pe un drum bine stiut, pt o vorba la cafea . mai erau scriitorii, care isi au sediul uniunii in aceeasi cladire, prieteni buni cu bunicii. veneau mereu sa mai discute cate ceva cu bunicul, sa se mai aventureze in vreo discutie politica, sa mai comenteze cate vreun eveniment istoric. bunicul avea ce povesti... si avea carti de daruit. mai nimeni nu a plecat fara o carte din casa lui. " sunt multe carti aici, e pacat sa ramana intre ziduri, ele trebuie sa fie citite" . intre ziduri insa au ramas povesti. au ramas imagini. au ramas amintiri atat de dragi. de cand au plcat de acolo, casa e impietrita in timp. au ramas toate cum erau. casa e veche si ar trebui consolidata. vecinii nu vor...
unii ar vrea sa o cumpere. eu nu pot concepe ca altcineva sa locuiasca acolo in locul lor.
ma ingrozeste gandul ca locul ala va putea sa dispara vreodata...

picaturi de mare

am luat norii, i-am aruncat in mare, au plutit alb pe valuri linistite, s-au scufundat , s-au jucat... cate-o alga se mai incurca in buclele lor ...
i-am scos din apa si i-am culcat pe nisip, langa un castel abea ridicat, din cel mai fin nisip . i-au tinut umbra o vreme, lui si unor scoici ce se odihneau pe tarm. apoi am desenat pe cer o harta de ploaie si i-am rugat sa scuture din ei picaturile de mare . ploua cu mare... cred ca si la tine.
soarele o sa se retraga curand, norii or sa guste din portocaliul apusului lui, ca dintr-un desert fin si or sa se imbrace in haine rosiatice de voal moale. pe cerul rosu or sa isi inceapa dansul cu pasi scrisi de mine pe cer. or sa desfasoare perdeaua fina de apa de mare si or sa isi povesteasca zgomot usor de valuri.
ochi de apa pe drum in calea ta , oglinda pentru zambete de nori.
in lumina lunii stralucesc fire de nisip pe frunze...

ai vrea sa imi tii visele o perioada ? ai vrea sa le pastrezi undeva, inchise, impachetate frumos, cu fire de lavanda amestecate printre ele? le vreau inapoi la prima ploaie peste florile de tei, cand am sa le spal in picaturi mici si clare, amestecate cu petale galbene, cu miros de miere.

treptele casei bunicilor

am urcat scara de piatra , treapta cu treapta... o usa mare, de lemn batran, era la capatul ei. un copac isi scuturase din frunze pe piatra rece, intr-un dialog cu o pala de vant infuriat si forma lor mangaia piatra gri... am pasit ocolindu-le, lasandu-le verdele intact. marchiza cu nervurile ei de metal negru, tinea bucati de sticla prin care abea am distins un cer de albastru gri tulbure. o bucata de sticla lipsea si acolo se adapostise un nor alb pufos, ce parca se asezase pe locul potrivit sa ma vada urcand. usa s-a deschis cu un scartait atat de drag mie si mirosul de timp batran si intelept m-a invaluit ca intr-o vraja. oricat de des as fi trecut pe acolo, aceeasi liniste veche, aceeasi placuta emotie. un alt sir de trepte... o marmura alba, cu rani in care praful s-a adapostit zi dupa zi, din pasii ce au rupt tacerea din cand in cand. am calcat usor, ca de fiecare data, sa nu tulbur somnul alb...

cetatea enisala

vara e aproape, drumurile spre mare vor geme de masini care vor goni spre plajele fierbinti si spre valuri. iubesc marea, iubesc nisipul si valurile. scoci adunate an de an sunt prezente prin toate colturile casei.
anul trecut am prins o perioada rece si ploioasa, vreme numai buna de plimbari prin dobrogea. citisem cu ceva timp in urma de cetatea enisala.
se pare ca genovezii au fost cei care au construit-o acum 700 de ani, pe unul dintre dealurile masive de calcar care strajuiesc lacul Razim, langa Babadag.

primele mentionari despre cetatea enisala, apar in secolul XV in cronica lui Sukrullah (1), cand acesta aminteste cetatile cucerite in Dobrogea, in campania din 1388- 89, de catre Baiazid I Ildaram.

Lacurile ce astazi poarta numele de Lacul Razim si Lacul Babadag comunicau atunci, Lacul Razim fiind atunci un golf considerabil al Marii Negre. asta facea din cetatea Enisala un punct f important al zonei, pt ca era situata aproape de zona centrala a Dobrogei , avand control asupra cailor terestre de acces, cat si a celor maritime.
Canalul Dunavat, in hartile nautice Donavici, cat si Cernetul, in hartile nautice Aspera, erau navigabile.
Radu Stefan Ciobanu presupune pe aceste baze ca satul identificat la NV cetatii trebuie sa fi avut un port .
întâi a făcut parte din lanţul de colonii genoveze; apoi, între 1397-1416, în timpul domniei lui Mircea cel Batrân, a făcut parte din sistemul defensiv al Tării Românesti; după cucerirea Dobrogei de către turci, în cetate s-a instalat o garnizoană militară otomană; ulterior, datorită înaintării stapânirii turceşti dincolo de gurile Dunării pâna la Cetatea Alba şi Chilia şi a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră cetatea a fost abandonată, pentru că nu mai corespundea intereselor strategice şi economice otomane. Din secolul XV, când Dobrogea a intrat sub stăpânire otomană, localitatea a fost populată de români.




Enisala nu e singura constructie genoveza din Dobrogea, mai existand un zid genovez in Constanta, si o ruina a Cetatii de jos de la Harsova.

cetatea
Exista o intrare principala pe partea de S flancata la E de un turn hexagonal ce are ferestre de tragere paralele cu curtina si in care accesul se facea de pe drumul de straja, urmele acestei intrari fiind inca vizibile. A doua poarta se afla la N, prezentand o deschidere in arc , si era flancata la V de un turn de plan patrat, avand la randul lui ambrazuri si putand identifica inca in interior urmele traseului galeriei de tragere .
Aceasta a doua intrare facea cel mai probabil comunicatia mai lesnicioasa cu presupusul port din sat. Intrarea principala cu latimea de 3 m si o inaltime de 4m prezinta un arc dublu in plin cintru . La colturile de NE si SE se afla alte doua turnuri hexagonale iar la mijlocul laturilor de N si E cate un turn de plan patrat. Curtina vestica fiind protejata de pantele abrupte ale colinei nu sunt fortificate suplimentar ci au doar un pinten masiv, de forma dreptunghiulara, de zidarie pentru sprijin. Pe fata interioara a curtinei sud-estice se observa fundatiile unui corp, presupus a fi folosit la caturile sale superioare drept resedinta pentru capitanul garnizoanei iar la subsol drept temnita. Nu se mai gasesc ramasitele altor cladiri interioare, cu toate ca Ion Barnea identifica urme ale unor constructii de piatra si a altora de lemn .




...un loc drag, pentru ca acolo poti visa. acolo te poti intoarce in timp, te ajuta vantul care spala pietrele cetatii si povesteste in acorduri fine despre vremuri de demult. acolo poti sa privesti de jur imprejur la imbratisarile apei cu stuful, la culori de albastru auriu si verde, ce se intrepatrund intr-un peisaj mirific.
acolo stii ca apele au facut legea, ca ele au pecetluit soarta unor ziduri, ca pietrele si-au pierdut zgomotul din interior, odata ce lacurile s-au despartit pentru totdeauna. acolo zgomotul a fost invins, izgonit, iar apele si vantul au ramas sa stapaneasca tinutul.






http://enisala-tl.pe-harta.ro

ploaie pe sotron

contururi albe de sotron imi fac diminetile de pe alee mai lungi, amintiri cu cozi impletite ma fac sa zambesc. 1,2,3,....ploaia de aseara a sters cifre scrise stangaci pe asfalt. inainte de picaturi, au fost pantofi colorati ,ce sareau pe patrate legate, terminate cu un cerc turtit, rupt in doua. aseara a inceput ploaia, cu picaturi timide, prima a cazut pe cifra 2..., lasand , in loc, un inceput de semn de intrebare. incet , pantofii colorati au lasat aleea cu sotron singura, cu ploaia.
dimineata, am vazut urme de sotron pe alee...si mi s-a facut dor de pantofii mei colorati, de sotroanele mele... si de cifra 2.

restul e tacere

rasarit in 2 MAI

acolo unde rasariturile sunt inca de un portocaliu rosiatic puternic..., acolo unde dimineata am sub talpi nisip umed si racoros..., acolo unde serile se cuibaresc in barci batrane de pescari, facand sa scrasneasca lemnul obosit de atatea drumuri pe mare..., acolo unde imi pot cauta vise colorate printre margele incurcate..., acolo unde pot fi un om pe niste scari...acolo ma voi intoarce mereu.

am sperat. am pierdut. am visat. am pierdut. am luptat. am pierdut. am reluat. am pierdut. am spart totul si m-au cuprins remuscarile, am lipit la loc. am pierdut. am colorat totul la loc, am construit un zmeu, l-am inaltat. a cazut. l-am ridicat, l-am scuturat de tarana, l-am inaltat din nou. a cazut. l-am ridicat, l-am scuturat, l-am inchis intr-un sertar. l-am deschis in serile cu miros de tei, cand mi se facea dor de vant. l-am inchis in diminetile cu zgomot. am incuiat sertarul. am pus cheia langa fereastra. am strans-o in pumn in serile de toamna cand frunzele mureau pe trotuar si mi se facea dor de zmeul colorat. i-am pus cheii un snur colorat, din ata impletita in trei. rosul era un rosu aprins, ca rosul de pe zmeu. imi atarnam cheia de mana, cand plecam la drum dimineata. ma jucam cu snurul de ate colorate cand ma asezam sa ma odihnesc. intr-o dimineata , in graba, un nasture de la haina de drum a cazut cu zgomot la picioarele mele. am desfacut snurul de la cheia sertarului cu zmeu si am cusut nasturele cu ata colorata. acum am zmeul cu mine mereu. mi-e dor de vant....

locuinta mea de vara e la tara

dimineti grabite, soneria de la ceas care sparge linistea primelor raze de soare, cateva guri de cafea , baute printre alte lucruri facute in aceeasi graba, treptele coborate val vartej pana in strada, unde ma arunc in taxi...,apoi agitatia matinala din tot orasul, claxoanele din trafic, injuraturile si comentariile facute peste geam de fete incruntate... asa incepe o zi obisnuita in orasul asta, totul e supraincarcat, tensionat si gri. autobuze aduc si duc oameni in pardesie lungi, ce flutura cand traverseaza strada in mersul lor grabit. oameni ce privesc asfaltul cenusiu, numarandu-si pasii pana la destinatii exacte.
ma gandesc mereu ca trebuie sa fug cat mai des din decorul asta. ca trebuie sa simt aer proaspat, ca trebuie sa uit de claxoane, ca trebuie sa fiu intr-un loc unde timpul se scurge altfel. unde verdele frunzei e chiar verde, unde se aude fosnet de crengi de copac. asa am ajuns sa aleg sa fiu cat mai des la casuta taraneasca cumparata de ai mei, intr-o zona de deal, unde timpul e parca intepenit, unde peretii vechi ai casei imi spun povesti, unde pot sa citesc la umbra unui copac batran, asa cum mi-am visat toata copilaria. e mult de lucru acolo, sunt si multe de invatat. prima productie de vin a familiei a fost un experiment nereusit, dar toata frumusetea pregatirii, cumpararea ustensilelor si asteptarea verdictului...au meritat tot efortul. abea astept sa beau primul vin din productia familiei.
mai sunt capsunile... cresc mari si extrem de aromate acolo, la umbra unor peri batrani. in spatele viei incepe dealul cu livada noastra de pruni , din care deocamdata nu ne-am incumetat sa facem tuica. sunt atatea de facut acolo..., in locul unde nu se aud claxoane dimineata si unde nu exista taxiuri.