marți, 19 februarie 2019

         Cel mai greu a devenit sa imi accept neputinta. neputinta de a rade cand imi vine sa plang disperarea cuibarita in toate celulele mele.
             Uitam sa fim oameni. Uitam sa ne incredintam sufletul cuiva si sa ne bucuram ca exista un loc unde sa gaseasca adapost. Ne pastram sufletul cu noi, mereu ferecat cu zeci de lacate, il ascundem adanc.
          Nu mai vezi suflete in jur, ci fortarete incuiate si pazite temeinic.
         Oameni cu sufletul intact dau sfaturi de aparare si vand lacate fara chei.
Ne ferim de suferinta, uitand sa ne bucuram sufletul cu soare, cu iubire, cu imbratisari si saruturi. ne sinucidem putin cate putin.
Nu vreau sa traiesc mult. Vreau doar sa traiesc frumos. Vreau sa nu imi ascund sufletul intr-o lada veche , zambind absent in jur. Vreau sa imi tin sufletul la vedere, asa cum am facut-o mereu, chiar daca multi l-au mototolit, nestiind ce sa faca cu el.
Am o scoica pe care am primit-o candva de la un alt suflet, demult, parca dintr o alta viata. Nu imi ascund sufletul nicicum, doar il mai odihnesc din cand in cand pe scoica veche, pentru ca ea imi spune ca exista suflete ce pot iubi fara lacat. nu ma hranesc din amintiri, dar ma odihnesc in ele.
candva , am fost in sufletul cuiva, ce a impartit cu mine o scoica. un vis. o iubire. o iubire ce de o viata imi da puterea sa imi tin sufletul viu si sa nu il ascund sub lacat. 
Mi-am trecut sufletul prin soare si furtuni, am ras, am plans, am simtit inceputuri si sfarsituri.
Ceva insa nu are sfarsit. Scoica mea si sufletul din ea. candva o sa ii simt caldura, acum sau intr-o alta viata.



a venit vremea sa platesc pretul cautatorului de mituri. am crezut in mituri mereu, inca mai cred. cea mai crunta durere e durerea pe care o simti cand ti se zdrobesc aripile cu care zburai atat de sus... atunci cand nu mai esti un norocos visator, ci un muritor de rand.
"avem remuscarea de a nu fi zei, de ca si cum statea in puterea noastra sa devenim... avem remuscarea de a fi muritori, de ca si cum asta ar fi urmarea ignorantei noastre" ...
visul a stat prea mult in camera patrata, a prins forma colturilor in unghi drept. aripile i s-au stalcit pe peretii varuiti in alb si miros statut a haine puse la pastrat.

luni, 19 iulie 2010

un colt de stea mi_a ramas cand luna s_a invaluit intr_un nor gros si tacut, ingrozitor de tacut. ce fac cu ziua si cu toata lumina? ce fac cu orele imbracate lejer, cu palarie, ce or sa imi traverseze holul una cate una, pasind rar si agale? vreau sa revad luna, vreau sa ii simt argintul mangaindu_mi chipul. o sa iau ziua si o sa o sfaram in graunte mici cat un fir de nisip,franturi de clipe, amestecate. clipe de dimineata cu gust de cafea, amestecate cu clipe lenese de dupa amiaza, cu clipe de asteptare ce vin pe inserat. o sa amestec nisipul zilei cu stropi de vise. vise despre luna.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Daca-as inchide ochii
si-as visa, in noapte, valuri calme...
si parul brusc mi-ar mirosi, in vis, a mare,
Ai stii sa strangi nisip in palme?

Daca mi-as pune visele pe-un zmeu,
si-as vrea, ca sa-l inalt, o adiere...
ai stii cum sa chemi vantul,
sa le ridice sa sarute stele?

Intr-o tacere de mormant
Cu aripi frante-n disperare,
Ai stii sa fii cuvant?

luni, 23 noiembrie 2009

ma bucur de toamna. de cele mai frumoase trotuare. nu vreau sa ma mai intristeze frunzele de pe alee si nici sa imi sugereze sfarsit... nu exista sfarsit. exista pauze lungi, in care speranta se odihneste ca sa o ia de la capat.
de cate ori ma imbat cu apa rece imi mai pun o cheie pe lantul din suflet.am usi inchise pentru totdeauna. si multe chei. nu, nu arunc niciodata cheile, tocmai pentru ca speranta nu moare niciodata. inca o cheie pe lant, inca o toamna. mereu aceleasi culori. culori vii pe frunze moarte. toamna are semnele ei. toamna ma aduce in fata mea. imi numar cheile. am una in plus. s-a mai inchis o usa, toamna a pus deja frunze pe aleea spre ea. frunze moarte, colorate viu.

duminică, 22 noiembrie 2009

?

Nu vreau raspuns la intrebare... vreau sa ramana cuvintele insirate cuminti, unul langa altul si sa aiba la capat semnul acela curbat si greu cu un punct sub el...
nu vreau sa stiu. nu MAI vreau. vreau numai sa eliberez intrebarea si atat. vreau sa imi spal gandurile si sa le agat la uscat in aerul rece si proaspat. chiar daca stiu ca or sa se usuce chircite si curbate a intrebari. mari, mici, ...grele. mi-e teama de intrebari, de felul in care apar una dupa alta , insiruite, apoi legandu-se intr-o hora nebuna. mi-e teama de intrebari noi si proaspete. intrebari odihnite.
le prefer inchise in cutia lor, de unde nu ma pot cuprinde de glezne,cu carligele lor, incercand sa ma opreasca din drum.
as vrea sa transform toate semnele de intrebare, rand pe rand, in cifra 2. iar punctele...sa le adun pentru toate literele de i ramase fara punct.