Cel mai greu a devenit sa imi accept neputinta. neputinta de a rade cand imi vine sa plang disperarea cuibarita in toate celulele mele.
             Uitam sa fim oameni. Uitam sa ne incredintam sufletul cuiva si sa ne bucuram ca exista un loc unde sa gaseasca adapost. Ne pastram sufletul cu noi, mereu ferecat cu zeci de lacate, il ascundem adanc.
          Nu mai vezi suflete in jur, ci fortarete incuiate si pazite temeinic.
         Oameni cu sufletul intact dau sfaturi de aparare si vand lacate fara chei.
Ne ferim de suferinta, uitand sa ne bucuram sufletul cu soare, cu iubire, cu imbratisari si saruturi. ne sinucidem putin cate putin.
Nu vreau sa traiesc mult. Vreau doar sa traiesc frumos. Vreau sa nu imi ascund sufletul intr-o lada veche , zambind absent in jur. Vreau sa imi tin sufletul la vedere, asa cum am facut-o mereu, chiar daca multi l-au mototolit, nestiind ce sa faca cu el.
Am o scoica pe care am primit-o candva de la un alt suflet, demult, parca dintr o alta viata. Nu imi ascund sufletul nicicum, doar il mai odihnesc din cand in cand pe scoica veche, pentru ca ea imi spune ca exista suflete ce pot iubi fara lacat. nu ma hranesc din amintiri, dar ma odihnesc in ele.
candva , am fost in sufletul cuiva, ce a impartit cu mine o scoica. un vis. o iubire. o iubire ce de o viata imi da puterea sa imi tin sufletul viu si sa nu il ascund sub lacat. 
Mi-am trecut sufletul prin soare si furtuni, am ras, am plans, am simtit inceputuri si sfarsituri.
Ceva insa nu are sfarsit. Scoica mea si sufletul din ea. candva o sa ii simt caldura, acum sau intr-o alta viata.