despre locuri de suflet-cum am ajuns sa iubesc 2MAI-ul

obisnuiesc sa ma leg de locuri, sa imi gasesc refugii sigure departe de lumea in care traiesc zi de zi. cred ca e ceva in mine care cauta instinctiv locuri in care sa ma simt cu adevarat eu, locuri in care sa visez, sa pot zambi linistita, locuri unde sa nu ma ajunga nimic din stressul zilnic, nimic din frustrari, nimic din dureri. locuri... in care ranile par ca nu exista, in care ma invaluie o seninatate placuta si unde mi se umple sufletul cu liniste... zgomotul si furtunile se retrag undeva, intr-un coltisor, de unde nu pot razbate. locuri in care ma simt puternica si intreaga. locuri in care sa fac abstractie de tot ce ma roade, de tot ce ma pune pe ganduri. locuri in care sa ma adun si de unde sa imi iau energie. am putine astfel de locuri si le pretuiesc enorm. sunt locuri in care prind radacini, de care devin dependenta. ajung sa fie parte din mine, din fiinta mea, ajung sa le simt fiecare schimbare.imi devin...locuri de suflet.
am crescut verile in 2 mai. anul asta se implinesc 25 de ani de cand merg acolo, an de an. nici o vara nu am lipsit, i-am simtit schimbarea, emanciparea, i-am cunoscut secretele. nu cunosc marea in alta parte asa cum o cunosc acolo. marea, pt mine, exista in realitate doar acolo, ca fiinta, ca partener de dialog. numai acolo, valurile au pofta de povesti. am bratari din melci de cand eram copil, melci adunati pe plaja, langa dig, unde recolta era cea mai bogata. stateam in gazda pe strada principala, la Dunea si Lisei, familie de lipoveni, oameni la care tin enorm si pe care ii consider din familie. fetele lor, Anca si Nina , ne sunt prietene mie si sorei mele. cand eram mici ne certam pe jucarii, ne dadeam zone interzise prin curte si ,cand eram foarte suparate unele pe altele, nu mergeam impreuna la plaja. am trait mereu cu nemultumirea ca ambele perechi de bunici stateau in bucuresti si ca nu aveam unde sa ma duc la tara, la bunici, asa ca 2mai-ul a devenit un fel de la mare, la tara, in vacanta mare, locul unde era alt aer, unde erau alti oameni si alt ritm de viata. imi amintesc ca strada principala era rar agresata de masini, iar dupa -amiaza ne jucam cu mingea, sau badmington in plina strada. vis-a-vis de Dunea , vecinii intreprinzatori, aveau la un moment dat o masa plianta , pe care vindeau cani, aduse de la bulgari. si azi mai are mama din ele. treptat, vecinii, de la an la an, au trecut la stadiul de taraba, apoi rulota cu magazin improvizat, apoi chiosc, ajungand sa aiba astazi un magazin in toata regula si terasa. cand eram mici, ne uitam curioase peste gard, pentru ca in curtea aia intrau din actorii pe care ii vedeam acasa la televizor. faceam concursuri pe ghicit numele lor si in ce au jucat. apoi alergam la ai nostri sa ne confirme. exista , pe atunci, un fel de bazar, unde gaseai strictul necesat si unde , in w-e, cineva facea din cand in cand vata de zahar. mai era o curte cu gard albastru, unde iesea seara o batrana cu un lighean de fonta plin cu floricele facute in ceaun. o pandeam sa ne cumparam cate o punga, dar nu aparea in fiecare seara. cand se asternea noaptea, totul era cuprins de liniste. o liniste care mi s-a parut multa vreme unica. devenise termen de comparatie. e liniste ca noaptea in 2 mai... stelele erau atat de clare pe cer, mirosea a petunii din curti cufundate in intuneric si noi ne plimbam cu tata care se chinuia sa ne invete constelatiile. ieseam incet din sat, mirosul de petunii se stingea incet, si incepea sa ne invaluie incet mirosul sarat de mare . ne indraptam spre dig, sa ascultam valurile noaptea. plaja era cufundata in intuneric, iar printre corturile ce se intindeau pana in mare...razbateau acorduri de chitara si palpaiau flacari de la focurile de tabara. sunt senzatii si imagini care traiesc si sunt atat de vii in mine.nu pot sa uit cozile de la telefoanele cu fise, pe care le faceam cu stoicism in liceu cand trebuia sa vorbesc cu iubitii, nu pot uita fisele de 5 lei cu care mergeau telefoanele , care se vindeau cu 10 lei de catre baietii intreprinzatori. nu pot uita nici prima pizzarie din 2 mai, deschisa undeva vis-a vis de posta , unde se faceau sarje f mici de niste pizze f mici, dar pe care era bataie. acolo s-a suparat sora mea pe mine ca m-am certat cu misu fotino pe o sarja de pizza.
dupa-amiaza, dupa baie, mergeam destul de des in vama, dar pe jos. tata insista sa mergem pe jos. un drum superb, parcurs cateodata pe plaja, cateodata pe faleza. valuri, plaje neumblate si nealterate, flori, miros de iarba, de sare, cochilii intregi de melci, pietre, pescarusi. drumuri pe care nu am cum sa le uit, acolo AM INVATAT SA VISEZ. m-au fascinat mereu barcile si navoadele de la micul golf, am privit perechile si grupurile de acolo si visam sa ma intorc acolo cu cineva drag candva. sa ii povestesc de tot ce ma leaga de locurile alea si sa il fac partas la toate amintirile mele. obisnuiam sa scriu sau sa desenez acolo, sa stau cu ochii inchisi si sa imi trimit gandurile departe, departe de tot...