vineri, 31 octombrie 2008

Simt un fel de amestec de disperare si revolta, de durere si refuz, de sfarsit si inceput. Am ceva din frumusetea frunzelor de toamna, ceva din galbenul auriu sublim al unei frunze care a murit anul asta pe un trotuar intr-o zi cu soare. E perioada din an pe care o iubesc si o urasc in aceeasi masura. Nu stiu ce se intampla cu mine in fiecare an in perioada asta. Mi-e frica de ce simt mereu toamna. Asa ca ani in sir m-am ingramadit cu toate ale mele in mine si m-am ascuns de toti si toate. Sa nu ma descopere cineva toamna… sa nu ma vada cineva atat de confuza si ravasita. Ma doare toamna in fiecare an… imi simt fiinta grea in fiecare toamna, indreptandu-se gravitational spre pamant. Merg pe strada , cu o grija sustinuta de a nu ma vedea cineva transfigurata. Incerc sa ridic privirea si sa imprumut macar pt o clipa seninatatea figurilor ce trec pe langa mine. Ma trezesc brusc ca fizionomia mea imprumuta un zambet de copil ce plimba un catel, un zambet de fata ce vorbeste la telefon cu cineva drag, un zambet de licean ce are ceva strengar si mult prea tineresc in el, un zambet de batranica ce se intoarce acasa bucuroasa ca azi piata a fost buna si poate gati mancarea preferata a batranelului ei. Figura mea zambeste in tonuri diferite…nici un zambat al meu… fiinta mea stie sa fure zambete si sa le copieze, a uitat sa zambeasca ea insasi, preocupata de zgomotul din ea, de intrebari si renuntari.

Un comentariu:

zeralixs spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.