ma bucur de toamna. de cele mai frumoase trotuare. nu vreau sa ma mai intristeze frunzele de pe alee si nici sa imi sugereze sfarsit... nu exista sfarsit. exista pauze lungi, in care speranta se odihneste ca sa o ia de la capat.
de cate ori ma imbat cu apa rece imi mai pun o cheie pe lantul din suflet.am usi inchise pentru totdeauna. si multe chei. nu, nu arunc niciodata cheile, tocmai pentru ca speranta nu moare niciodata. inca o cheie pe lant, inca o toamna. mereu aceleasi culori. culori vii pe frunze moarte. toamna are semnele ei. toamna ma aduce in fata mea. imi numar cheile. am una in plus. s-a mai inchis o usa, toamna a pus deja frunze pe aleea spre ea. frunze moarte, colorate viu.

?

Nu vreau raspuns la intrebare... vreau sa ramana cuvintele insirate cuminti, unul langa altul si sa aiba la capat semnul acela curbat si greu cu un punct sub el...
nu vreau sa stiu. nu MAI vreau. vreau numai sa eliberez intrebarea si atat. vreau sa imi spal gandurile si sa le agat la uscat in aerul rece si proaspat. chiar daca stiu ca or sa se usuce chircite si curbate a intrebari. mari, mici, ...grele. mi-e teama de intrebari, de felul in care apar una dupa alta , insiruite, apoi legandu-se intr-o hora nebuna. mi-e teama de intrebari noi si proaspete. intrebari odihnite.
le prefer inchise in cutia lor, de unde nu ma pot cuprinde de glezne,cu carligele lor, incercand sa ma opreasca din drum.
as vrea sa transform toate semnele de intrebare, rand pe rand, in cifra 2. iar punctele...sa le adun pentru toate literele de i ramase fara punct.