Scrisoare sufletului meu

Curand o sa se-astearna noaptea, Suflet,
Cand o sa te transformi in stea
Si-o liniste o sa te-nvaluie intr o albastra catifea,
Vei straluci discret, fara putere, asa cum lumea asta te-a-nvatat...

O sa te pierzi in milioanele de stele mari si mici,
Fara sa ceri un loc al tau.

Te vei ascunde -n plina seara dupa-un nor,
Sa nu iti vada nimeni colturile inecate- n dor .

Sa nu iti auda nimeni strigatul desart,
Ai sa te-agati de bolta intunecata,
Tu Suflet chinuit in asta lume,
Si ai sa speri ca alta stea te va urma.

Dar ai sa stii de la-nceput ca-i doar iluzie
si in oceanul de stele de lumina,
doar intunericul va fi in preajma ta.

Ai sa suspini ,privand la alte stele,
Cuprinse-n constelatii si cu nume,
Si ai sa stii ca esti slaba scanteie
Pe care nimeni n-o va cauta.

Ai sa-ntelegi tu, Suflet, ca pe bolta,
E ca aici , in lumea asta mare,
Cand te-am pastrat curat si sincer,
Sperand c-asa vei avea alinare.

Sa ma ierti , Suflet, ca te-am tinut naiv
Ca te-am mintit ca o sa fii iubit,
Ca te va tine cineva in brate
Si te va saruta c-ai adormit.

Si poate o sa ma ierti vreodata, de-oi putea,
ca-n toata lumea asta mare,
eu n-am stiut sa iti gasesc

 perechea.

         Cel mai greu a devenit sa imi accept neputinta. neputinta de a rade cand imi vine sa plang disperarea cuibarita in toate celulele mele.
             Uitam sa fim oameni. Uitam sa ne incredintam sufletul cuiva si sa ne bucuram ca exista un loc unde sa gaseasca adapost. Ne pastram sufletul cu noi, mereu ferecat cu zeci de lacate, il ascundem adanc.
          Nu mai vezi suflete in jur, ci fortarete incuiate si pazite temeinic.
         Oameni cu sufletul intact dau sfaturi de aparare si vand lacate fara chei.
Ne ferim de suferinta, uitand sa ne bucuram sufletul cu soare, cu iubire, cu imbratisari si saruturi. ne sinucidem putin cate putin.
Nu vreau sa traiesc mult. Vreau doar sa traiesc frumos. Vreau sa nu imi ascund sufletul intr-o lada veche , zambind absent in jur. Vreau sa imi tin sufletul la vedere, asa cum am facut-o mereu, chiar daca multi l-au mototolit, nestiind ce sa faca cu el.
Am o scoica pe care am primit-o candva de la un alt suflet, demult, parca dintr o alta viata. Nu imi ascund sufletul nicicum, doar il mai odihnesc din cand in cand pe scoica veche, pentru ca ea imi spune ca exista suflete ce pot iubi fara lacat. nu ma hranesc din amintiri, dar ma odihnesc in ele.
candva , am fost in sufletul cuiva, ce a impartit cu mine o scoica. un vis. o iubire. o iubire ce de o viata imi da puterea sa imi tin sufletul viu si sa nu il ascund sub lacat. 
Mi-am trecut sufletul prin soare si furtuni, am ras, am plans, am simtit inceputuri si sfarsituri.
Ceva insa nu are sfarsit. Scoica mea si sufletul din ea. candva o sa ii simt caldura, acum sau intr-o alta viata.

a venit vremea sa platesc pretul cautatorului de mituri. am crezut in mituri mereu, inca mai cred. cea mai crunta durere e durerea pe care o simti cand ti se zdrobesc aripile cu care zburai atat de sus... atunci cand nu mai esti un norocos visator, ci un muritor de rand.
"avem remuscarea de a nu fi zei, de ca si cum statea in puterea noastra sa devenim... avem remuscarea de a fi muritori, de ca si cum asta ar fi urmarea ignorantei noastre" ...

visul a stat prea mult in camera patrata, a prins forma colturilor in unghi drept. aripile i s-au stalcit pe peretii varuiti in alb si miros statut a haine puse la pastrat.

un colt de stea mi_a ramas cand luna s_a invaluit intr_un nor gros si tacut, ingrozitor de tacut. ce fac cu ziua si cu toata lumina? ce fac cu orele imbracate lejer, cu palarie, ce or sa imi traverseze holul una cate una, pasind rar si agale? vreau sa revad luna, vreau sa ii simt argintul mangaindu_mi chipul. o sa iau ziua si o sa o sfaram in graunte mici cat un fir de nisip,franturi de clipe, amestecate. clipe de dimineata cu gust de cafea, amestecate cu clipe lenese de dupa amiaza, cu clipe de asteptare ce vin pe inserat. o sa amestec nisipul zilei cu stropi de vise. vise despre luna.

Daca-as inchide ochii
si-as visa, in noapte, valuri calme...
si parul brusc mi-ar mirosi, in vis, a mare,
Ai stii sa strangi nisip in palme?

Daca mi-as pune visele pe-un zmeu,
si-as vrea, ca sa-l inalt, o adiere...
ai stii cum sa chemi vantul,
sa le ridice sa sarute stele?

Intr-o tacere de mormant
Cu aripi frante-n disperare,
Ai stii sa fii cuvant?

ma bucur de toamna. de cele mai frumoase trotuare. nu vreau sa ma mai intristeze frunzele de pe alee si nici sa imi sugereze sfarsit... nu exista sfarsit. exista pauze lungi, in care speranta se odihneste ca sa o ia de la capat.
de cate ori ma imbat cu apa rece imi mai pun o cheie pe lantul din suflet.am usi inchise pentru totdeauna. si multe chei. nu, nu arunc niciodata cheile, tocmai pentru ca speranta nu moare niciodata. inca o cheie pe lant, inca o toamna. mereu aceleasi culori. culori vii pe frunze moarte. toamna are semnele ei. toamna ma aduce in fata mea. imi numar cheile. am una in plus. s-a mai inchis o usa, toamna a pus deja frunze pe aleea spre ea. frunze moarte, colorate viu.

?

Nu vreau raspuns la intrebare... vreau sa ramana cuvintele insirate cuminti, unul langa altul si sa aiba la capat semnul acela curbat si greu cu un punct sub el...
nu vreau sa stiu. nu MAI vreau. vreau numai sa eliberez intrebarea si atat. vreau sa imi spal gandurile si sa le agat la uscat in aerul rece si proaspat. chiar daca stiu ca or sa se usuce chircite si curbate a intrebari. mari, mici, ...grele. mi-e teama de intrebari, de felul in care apar una dupa alta , insiruite, apoi legandu-se intr-o hora nebuna. mi-e teama de intrebari noi si proaspete. intrebari odihnite.
le prefer inchise in cutia lor, de unde nu ma pot cuprinde de glezne,cu carligele lor, incercand sa ma opreasca din drum.
as vrea sa transform toate semnele de intrebare, rand pe rand, in cifra 2. iar punctele...sa le adun pentru toate literele de i ramase fara punct.

septembrie iar...

o simteam, ii simteam respiratia rece si umeda cu miros de frunze uscate... se lasa linistea, se inmoaie totul in picaturi dese de ploaie trista. e linistea care te face in fiecare an sa iti auzi gandurile pe care le-ai acoperit toata vara cu sunet de valuri zgomotoase, cu strigate de pescarusi, pe care le-ai acoperit cu soare arzator si cu rasetele prietenilor. taraste dupa ea o valiza mare si ponosita, poarta palton maro si aceleasi ghete care strivesc frunzele cazute in adieri de vant. stiu ca va cara valiza pana aici sus pe scari, o va deschide si toata incaperea asta o sa miroasa a toamna...
vine incet si se cuibareste, scotoceste in ganduri, le intoarce, le rasuceste, le intreaba, te intreaba...
ma pregatesc sa imi beau cafeaua ,maine dimineata, cu toamna... stiu ca ii place sa ii povestesc. si mai stiu ca nu pot sa o mint...

de sezon

cina din seara asta

poezie de Pablo Neruda

MOARE CATE PUTIN

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...

simt sfarsitul verii. simt ca zgomotul vacantelor e pe sfarsite si astept forfota sa se intoarca in orasul gri. aici... unde vara m-a tinut tintuita, de unde am evadat mult prea rar. griul incins de soarele verii m-a obosit si imi doresc macar cateva zile de iarba, apa, frunze, aer, poate valuri si zbor de pescarusi. orasul asta geme vara. geme, striga si respinge. dar cel mai frica imi e de mirosul de toamna. o simt pe aproape si stiu ca vine mereu si imi rascoleste totul in mine cu vantul ei galben de frunze uscate. stiu ca ma va intreba si anul asta ce mai fac... ce intrebare cruda...

porumbelul gri din seara asta

asta seara mi-a intrat un porumbel pe balcon, s-a asezat cuminte pe sarma de rufe si griul lui stins arata chiar vesel printe carligele colorate, prinse la distante inegale unul de altul. m-a privit surprins si m-a studiat intens cum stateam turceste pe presul verde in patratele verzi, cu ciucuri, ducand din cand in cand la gura paharul verde cu picior. vinul dulce din sticla cumparata acum vreo 2 saptamani mi se amesteca cu gustul amar al unui gand pe care as fi vrut sa il gonesc, dar parea mai puternic decat mine. ne-am privit ceva vreme, parea un obisnuit al locului, probabil ca ziua mai vine si se adaposteste aici de soare. a inceput sa isi curete penele, facand sa se miste carligele intr-un dans cu ritm sacadat. nu paream o prezenta care sa ii tulbure linistea. nici el nu a tulburat-o pe a mea. se auzeau greierii, carligele isi terminasera ultimi pasi de dans vibrant. porumbelul isi bagase capul intr-o aripa si devenise un bulgare mare gri printre verticale scurte colorate, asezate la distante inegale...

cat dureaza iubirea? cat dureaza pana la prima dezamagire din lungul sir, cat dureaza pana la primul cuvant greu de sters, pana la prima privire plina de ura si pana la golul pe care il simti cand totul se inoada la loc intr-un ghem incalcit si obosit? de ce trebuie sa sufoci toti fluturii aia colorati care iti bateau in stomac si de ce trebuie sa iti doresti sa vina un praf gros cat mai curand sa se asterne peste tot ce doare si peste tot ce striga in tine? de ce TOTUL tau e PREA PUTINUL celuilalt? de ce PLINUL se termina SEC? ce faci cu totul din tine care are nevoie de impacare? ce se intampla cu totul din celalalt si de ce transformam totul in ura , numai ca sa ne fie mai usor sa uitam? cum ne impacam cu faptul ca tot ce trezea odata in celalalt numai lucruri frumoase , acum trezeste numai sentimente amare? ce faci cu toate lucrurile care iti amintesc de celalalt si cu toate visele?
cum arata un cimitir de vise?

ploua cu picaturi dese si mari ,cerul isi spala haina gri violet si nu pot decat sa visez ca maine dimineata , la cafea, imi voi face curcubeul toarta la ceasca si voi musca dintr-un biscuite cu miere. imi voi impleti degetele in culorile curbe si paralele si voi visa la ploaia calda cu miros de tei. fiecare gura de cafea imi va aduce curcubeul aproape de obraz...si ,daca o sa clipesc, cateva din culori mi se vor agata de gene. vor atarna greu si se vor prelinge in cafea, amestecandu-se cu visele din ea. stii ca dimineata am vise in fiecare cafea...

despre locuri de suflet-cum am ajuns sa iubesc 2MAI-ul

obisnuiesc sa ma leg de locuri, sa imi gasesc refugii sigure departe de lumea in care traiesc zi de zi. cred ca e ceva in mine care cauta instinctiv locuri in care sa ma simt cu adevarat eu, locuri in care sa visez, sa pot zambi linistita, locuri unde sa nu ma ajunga nimic din stressul zilnic, nimic din frustrari, nimic din dureri. locuri... in care ranile par ca nu exista, in care ma invaluie o seninatate placuta si unde mi se umple sufletul cu liniste... zgomotul si furtunile se retrag undeva, intr-un coltisor, de unde nu pot razbate. locuri in care ma simt puternica si intreaga. locuri in care sa fac abstractie de tot ce ma roade, de tot ce ma pune pe ganduri. locuri in care sa ma adun si de unde sa imi iau energie. am putine astfel de locuri si le pretuiesc enorm. sunt locuri in care prind radacini, de care devin dependenta. ajung sa fie parte din mine, din fiinta mea, ajung sa le simt fiecare schimbare.imi devin...locuri de suflet.
am crescut verile in 2 mai. anul asta se implinesc 25 de ani de cand merg acolo, an de an. nici o vara nu am lipsit, i-am simtit schimbarea, emanciparea, i-am cunoscut secretele. nu cunosc marea in alta parte asa cum o cunosc acolo. marea, pt mine, exista in realitate doar acolo, ca fiinta, ca partener de dialog. numai acolo, valurile au pofta de povesti. am bratari din melci de cand eram copil, melci adunati pe plaja, langa dig, unde recolta era cea mai bogata. stateam in gazda pe strada principala, la Dunea si Lisei, familie de lipoveni, oameni la care tin enorm si pe care ii consider din familie. fetele lor, Anca si Nina , ne sunt prietene mie si sorei mele. cand eram mici ne certam pe jucarii, ne dadeam zone interzise prin curte si ,cand eram foarte suparate unele pe altele, nu mergeam impreuna la plaja. am trait mereu cu nemultumirea ca ambele perechi de bunici stateau in bucuresti si ca nu aveam unde sa ma duc la tara, la bunici, asa ca 2mai-ul a devenit un fel de la mare, la tara, in vacanta mare, locul unde era alt aer, unde erau alti oameni si alt ritm de viata. imi amintesc ca strada principala era rar agresata de masini, iar dupa -amiaza ne jucam cu mingea, sau badmington in plina strada. vis-a-vis de Dunea , vecinii intreprinzatori, aveau la un moment dat o masa plianta , pe care vindeau cani, aduse de la bulgari. si azi mai are mama din ele. treptat, vecinii, de la an la an, au trecut la stadiul de taraba, apoi rulota cu magazin improvizat, apoi chiosc, ajungand sa aiba astazi un magazin in toata regula si terasa. cand eram mici, ne uitam curioase peste gard, pentru ca in curtea aia intrau din actorii pe care ii vedeam acasa la televizor. faceam concursuri pe ghicit numele lor si in ce au jucat. apoi alergam la ai nostri sa ne confirme. exista , pe atunci, un fel de bazar, unde gaseai strictul necesat si unde , in w-e, cineva facea din cand in cand vata de zahar. mai era o curte cu gard albastru, unde iesea seara o batrana cu un lighean de fonta plin cu floricele facute in ceaun. o pandeam sa ne cumparam cate o punga, dar nu aparea in fiecare seara. cand se asternea noaptea, totul era cuprins de liniste. o liniste care mi s-a parut multa vreme unica. devenise termen de comparatie. e liniste ca noaptea in 2 mai... stelele erau atat de clare pe cer, mirosea a petunii din curti cufundate in intuneric si noi ne plimbam cu tata care se chinuia sa ne invete constelatiile. ieseam incet din sat, mirosul de petunii se stingea incet, si incepea sa ne invaluie incet mirosul sarat de mare . ne indraptam spre dig, sa ascultam valurile noaptea. plaja era cufundata in intuneric, iar printre corturile ce se intindeau pana in mare...razbateau acorduri de chitara si palpaiau flacari de la focurile de tabara. sunt senzatii si imagini care traiesc si sunt atat de vii in mine.nu pot sa uit cozile de la telefoanele cu fise, pe care le faceam cu stoicism in liceu cand trebuia sa vorbesc cu iubitii, nu pot uita fisele de 5 lei cu care mergeau telefoanele , care se vindeau cu 10 lei de catre baietii intreprinzatori. nu pot uita nici prima pizzarie din 2 mai, deschisa undeva vis-a vis de posta , unde se faceau sarje f mici de niste pizze f mici, dar pe care era bataie. acolo s-a suparat sora mea pe mine ca m-am certat cu misu fotino pe o sarja de pizza.
dupa-amiaza, dupa baie, mergeam destul de des in vama, dar pe jos. tata insista sa mergem pe jos. un drum superb, parcurs cateodata pe plaja, cateodata pe faleza. valuri, plaje neumblate si nealterate, flori, miros de iarba, de sare, cochilii intregi de melci, pietre, pescarusi. drumuri pe care nu am cum sa le uit, acolo AM INVATAT SA VISEZ. m-au fascinat mereu barcile si navoadele de la micul golf, am privit perechile si grupurile de acolo si visam sa ma intorc acolo cu cineva drag candva. sa ii povestesc de tot ce ma leaga de locurile alea si sa il fac partas la toate amintirile mele. obisnuiam sa scriu sau sa desenez acolo, sa stau cu ochii inchisi si sa imi trimit gandurile departe, departe de tot...

litere pe nisip

valul linistit stie ca a sters literele de pe mal, ce le scrisesem usor, abea atingand nisipul ud. a lasat in loc o scoica alba, uda, pe care a rostogolit-o pana la picioarele mele. literele au plecat in mare, ca o soapta sarata, sclipind in argint de luna...
or sa doarma noaptea pe pietre. ziua or sa se ascunda in cochilii de melci pe plaja si or sa sopteasca in urechi curioase povesti despre valuri...
am luat scoica alba, am strans-o in palma, ca pe o comoara castigata cu literele numelui tau.


literele din mare or sa stie ,candva, ca le-am scris usor pe nisipul ud,dupa ploaie, aseara...

povestea dintre zidurile vechi ale unei case din centru...

am copilarit la bloc. intr-un cartier de blocuri. inalte si gri. galagioase si paralele. stateam la scara 2, aveam prieteni la scara 5. scari si cifre, etaje si lifturi. mergeam spre scoala printre blocuri, traversand parcari. ma jucam "in spatele blocului" unde erau niste leagane ramase.
cat de minunate erau zilele de vacanta si cateodata dupa-amiezile cand mergeam la bunici. bunicii mei locuiau intr-o casa in centrul bucurestiului, pe o strada cu case vechi si povesti intre ziduri. imi placea sa inchid ochii si sa imi imaginez trasurile anilor demult trecuti, oprind in fata portilor si lasand sa coboare siluete cu palarii. bunicul avea multe carti cu istoria bucurestiului, stia multe dintre casele vechi, pt ca era inginer constructor si a facut expertize in casele vechi ale bucurestiului pana putin inainte sa plece dintre noi , acum aproape 2 ani. de la el, care era f pasionat de istorie si avea un dar deosebit de a povesti despre locuri, oameni si case, am capatat curiozitatea, dragostea si respectul pentru bucurestiul vechi. stiu cat de fericit a fost cand am intrat la arhitectura. cartile lui despre bucuresti, albumele de fotografii sunt acum ale mele si imi place sa cred ca si bunicul sta cu mine cand le rasfoiesc. pe langa acele carti, am continuat sa imi cumpar si eu alte carti si albume. dar nu mai e la fel... nu mai sunt povestile autentice spuse cu har. bunica l-a urmat dincolo la foarte putin timp dupa, doar 2 luni a putut sta fara el. s-a imbolnavit subit si a plecat si ea. a ramas o casa goala. o curte in care nu ma mai conduce nimeni sa imi faca cu mana de la poarta. a ramas casa care imi aminteste de ei. a ramas locul... cu atata incarcatura si atat de valoros pentru mine. sunt acolo si scaunul in care citea bunicul, si sobele care dogoreau iarna cand veneam inghetata de afara si de care ma lipeam sa ma incalzesc. undeva in memoria mea e si vocea bunicii care ma intreaba "iti fac un ceai? unul bun de tot! " tot acolo e si pivnita unde tata, student fiind, isi incropise un atelier de reparat tot felul de aparate, pivnita unde ma ascundeam cu sora mea si vara cand vroiam sa ne caute bunica. in curte era un nuc batran si incovoiat, in care ma urcam in copilarie ca sa citesc la umbra, dupa ce imi luam un pumn de cirese spalate de bunica. nucul a trebuit taiat la putin timp dupa revolutie, pentru ca a fost atins de o boala. am plans in hohote cand l-am vazut lemne de foc si mi-as fi dorit sa am macar o parte din lemnul ala sa imi fac ceva din el, sa stiu ca e facut din nucul atat de drag mie. mai erau si pisicile vecinei, mereu altele, se schimbau de la an la an, pisici pe care tata in copilarie le fugarea cu cornete de hartie, pisici pe care eu incercam stangaci sa le desenez dormind pe pervaz, atunci cand eram in clasele primare...
casa are o marchiza mica deasupra intrarii, peste trepte si acolo obisnuiam sa ne restrangem cu tot calabalacul de jucarii intinse prin curte, atunci cand ploua.
bunica ne facea fursecuri si sirop si ne striga sa intram in casa.
ce iubeam enorm la bunici, era ca mereu ii vizita cineva. mereu auzeam " eram in trecere", se auzea un scartait usor de poarta si cate un om in varsta pasea pe un drum bine stiut, pt o vorba la cafea . mai erau scriitorii, care isi au sediul uniunii in aceeasi cladire, prieteni buni cu bunicii. veneau mereu sa mai discute cate ceva cu bunicul, sa se mai aventureze in vreo discutie politica, sa mai comenteze cate vreun eveniment istoric. bunicul avea ce povesti... si avea carti de daruit. mai nimeni nu a plecat fara o carte din casa lui. " sunt multe carti aici, e pacat sa ramana intre ziduri, ele trebuie sa fie citite" . intre ziduri insa au ramas povesti. au ramas imagini. au ramas amintiri atat de dragi. de cand au plcat de acolo, casa e impietrita in timp. au ramas toate cum erau. casa e veche si ar trebui consolidata. vecinii nu vor...
unii ar vrea sa o cumpere. eu nu pot concepe ca altcineva sa locuiasca acolo in locul lor.
ma ingrozeste gandul ca locul ala va putea sa dispara vreodata...